VÂRSTĂ, MATURITATE, FERICIRE

leriaborosPrivind retrospectiv şi fiind copleşiţi de greutăţi, oamenii sunt de multe ori convinşi că în copilărie erau mai fericiţi, motivul invocat fiind presupusa lipsă de griji a copiilor. Mai mult, unii oameni cred că doar în copilărie au fost fericiţi. Copiii nu sunt de fapt neapărat lipsiţi de griji, dar sunt mai puţin capabili decât adulţii să înţeleagă gravitatea problemelor. De acest lucru îşi dau seama şi adulţii, dar ei  tind să privească incapacitatea şi imaturitatea ca pe avantaje, în loc să privească maturitatea şi capacitatea ca pe instrumente ale sporirii stării de fericire.
Dacă am face o comparaţie între ceea ce poate un copil să facă şi ceea ce poate un adult să facă ar trebui să ajungem de fapt la concluzia contrară şi anume că posibilităţile adultului de a-şi construi viaţa aşa cum doreşte sunt mult mai extinse decât cele ale copilului.
Înaintarea în vârstă ar trebui să aducă mai multă maturitate, nu în sensul de pierdere a copilăriei şi a capacităţii de a ne juca, ci maturitate în sensul de capacitate de a avea o viaţă împlinită, fericită. Ideea că în copilărie oamenii sunt mai fericiţi este şi mai ciudată dacă ne gândim că lucruri precum sănătatea, familia, cariera, banii, casa, maşina etc. sunt trecute de obicei pe lista elementelor ce aduc fericirea. Un copil pur şi simplu nu poate avea toate acestea şi totuşi el ajunge să fie socotit mai fericit decât un adult care ar putea obţine tot ce îşi doreşte. Adultul pare să uite că în copilărie probabil nici nu visa la toate lucrurile pe care acum şi le doreşte şi pe care le consideră cheia fericirii.
Adultului trebuie să i se reamintească neputinţa copilului de a avea o viaţă atât de împlinită, în ciuda fericirii inocente pe care cel mic o poate afişa. Desigur că un copil poate fi fericit şi îi poate face şi pe alţii fericiţi, dar un adult poate face şi mai mult, cu condiţia să nu uite care este puterea sa şi faptul că maturitatea este un câştig, nu o povară.
Este ceea ce ne învaţă şi filosofii preocupaţi de modul în care oamenii ar trebui să trăiască. Aceşti filosofi i-au sfătuit adesea pe contemporanii lor să adopte anumite stiluri de viaţă demne de fiinţele umane.
În aceste filosofii etapele vieţii, fericirea şi moralitatea sunt cuplate într-o manieră interesantă, ele subliniind faptul că împlinirea vine după ce oamenii au parcurs nişte paşi care încep în copilărie. Copilăria este premisa, dar nu este finalul. Fericirea este condiţionată de înţelegerea vieţii, de experienţă şi ea nu se opreşte în copilărie, ci vine mai târziu, într-o formă mai complexă şi mai profundă.
Aristotel era convins că în copilărie se pun bazele moralităţii, prin educaţie. Este bine ca educaţia să înceapă cât mai de timpuriu, pentru a da adultului de mai târziu ocazia să exerseze stăpânirea raţională a părţii dezirante a sufletului, cea dominată de dorinţe, pasiuni, impulsuri ce conduc la vicii dacă nu sunt controlate. Fără a spune că un tânăr nu este demn de apreciat, Aristotel considera totuşi că un adult trebuie să fie destul de matur pentru a fi fericit în sensul cel mai deplin, adică pentru a fi capabil de theoreia, de contemplarea divinităţii.
La Aristotel contemplarea este o virtute a intelectului, partea cea mai elevată a sufletului. Activitatea sufletească în conformitate cu această virtute este cea care asigură fericirea cea mai înaltă. Celelalte elemente – virtutea morală şi bunurile exterioare – sunt şi ele utile pentru a avea o viaţă împlinită, dar fericirea desăvârşită nu există fără contemplare.
Aristotel împărtăşeşte opinia larg răspândită în Grecia Antică potrivit căreia un moment esenţial al vieţii îl reprezenta etapa maturităţii filosofice, care începea în jurul vârstei de 45 de ani. Aceasta ar fi şi vârsta propice pentru contemplare, după ce înainte de 45 de ani individual îşi exersează şi alte virtuţi morale şi intelectuale. Între timp el poate obţine şi alte lucruri ce-i aduc mulţumirea, precum o reputaţie bună, sănătate, familie etc. şi poate da dovadă de foarte multă maturitate (însă puţin probabil de maturitate filosofică) şi inteligenţă, încă de la sfârşitul adolescenţei.
Privind lucrurile în acest fel însemna că, în viziunea lui Aristotel cel puţin, era nevoie de un drum lung şi atent pregătit pentru ca un om să se bucure de cea mai înaltă fericire. Nu oricine ajungea la vârsta de 45 de ani ajungea şi la maturitate filosofică, ci numai persoanele care se pregăteau în acest sens. Un om poate filosofa şi poate să fie filosof de când este foarte tânăr, dar, crede Aristotel, matur filosofic este abia după 45 de ani. În termeni mai apropiaţi de epoca noastră opinia lui Aristotel se poate “traduce” în felul următor: omul poate fi fericit, încă din copilărie, iar pe măsură ce îşi clădeşte moralitatea şi intelectul pe nişte piloni solizi, el poate fi din ce în ce mai fericit, atrăgând în viaţa sa ceea ce îşi doreşte, construindu-se pe sine în continuare, până la punctul culminant, care este cunoaşterea directă a divinităţii.
Viziunea lui Aristotel nu este deloc pesimistă, dar îi poate descuraja pe cei care se întreabă cum poate un om să fie fericit pe deplin încă de când este foarte tânăr. Cel care vrea un răspuns la această întrebare nu doreşte să ajungă la maturitatea filosofică sau la o vârstă anume pentru a simţi că are o viaţă împlinită.
Filosoful francez Jean-Jacques Rousseau promite o înţelegere mult mai timpurie a ceea ce înseamnă viaţă şi în mod indirect fericirea ce rezultă de aici.
Deşi pune în reţeta fericirii unele “ingrediente” pe care le întâlnim şi la Aristotel, Rousseau are o veste mult mai bună pentru noi decât filosoful grec: omul poate fi fericit toată viaţa, odată ce educaţia sa se încheie, adică în jurul vârstei de 25 de ani. Educaţia are drept punct culminant fericirea şi nu întâmplător educaţia se încheie atunci când un tânăr se apropie de vârsta de 25 de ani.
Pentru Rousseau perioada 20-25 de ani este vârsta înţelepciunii, dar şi a căsătoriei şi a călatoriilor care au rolul de a lărgi orizontul tinerilor. Filosoful francez considera că marele ţel al educaţiei este acela de a-i face pe oameni să fie fericiţi, iar acest scop se poate atinge formând copiii şi tinerii fără a le ştirbi libertatea, care este naturală şi care trebuie păstrată ca cel mai preţios bun. Dacă pentru a fi fericit este nevoie ca un om să treacă prin toate etapele educaţiei, până când ajunge la vârsta înţelepciunii, care coincide şi cu ultima fază a formării sale, putem deduce, chiar dacă Rousseau nu o spune explicit, că în perioada 20-25 de ani individul ajunge suficient de matur pentru a fi fericit, cu condiţia să fi avut parte de o educaţie care să-l pregătească pentru asta.
Educaţia are ca scop fericirea, dar ea are şi sub-scopuri, cum ar fi formarea morală, cea intelectuală sau formarea omului ca cetăţean bun.
Toate acestea culminează, printr-o educaţie bine dirijată, cu viaţa fericită la vârsta înţelepciunii. Rousseau consideră că un copil are calităţi proprii copilăriei şi ele trebuie cultivate, nu trebuie forţat să aibă calităţi ce-i sunt utile doar unui adult. Nu trebuie să tragem concluzia că un copil nu poate fi fericit; el se poate bucura de o fericire care nu este încă desăvârşită, dar care, pe măsură ce primeşte educaţia ideală, adică pregătire fizică, intelectuală şi moral-civică, va fi completă. Aristotel şi Rousseau i-ar contrazice deci pe adulţii care cred că doar copiii mai pot fi fericiţi. Jean-Jacques Rousseau are un mesaj pe care nu-l putem ignora: după ce enumeră vârstele parcurse în timpul educaţiei, care se încheie pe la 25 de ani, afirmă că vârsta fericirii este tot restul vieţii adulte. În procesul educaţiei individul a dobândit toate abilităţile de care are nevoie pentru a construi o viaţă fericită. Ca şi la Aristotel, fericirea are nevoie de maturitate, doar că la Rousseau maturitatea sau înţelepciunea coincide cu finalul educaţiei, durează toată viaţa şi nu este o maturitate de tip filosofic.
Cuplând cele două viziuni despre etapele vieţii, maturitate şi fericire putem trage concluzia că întreaga viaţă este un drum al adâncirii înţelegerii lumii şi al acumulării de înţelepciune. Pregătirea pentru acest drum începe din copilărie, iar înţelegerea şi înţelepciunea sporesc pe tot parcursul vieţii. Preocuparea pentru o maturizare constructivă face ca înaintarea în vârstă să aducă mai multă bucurie datorită unei mai profunde înţelegeri a adevărurilor fundamentale. Astfel, fiecare etapă a vieţii va avea frumuseţea ei, iar sursa fericirii nu va seca înainte de vârsta adultă, ci va spori odată cu procesul progresiv al maturizării.
dr.filosof Leria Ileana Boroş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *