TEMEIUL RAŢIONAL AL ADEVĂRULUI CELUILALT

leriaborosCultura şi obiceiurile diferite sunt des invocate de către oamenii care susţin că enunţurile lor despre ceea ce este moral şi despre ceea ce le aduce fericirea sunt adevărate. În opinia lor, o cultură diferită justifică un comportament diferit. De ce este atât de important să îşi apere cultura şi conduita conformă cu ea? Pentru că respingerea a ceea ce pentru ei este adevărat, din punctul de vedere al culturii lor, este văzută ca o ameninţare a şanselor de a duce o viaţă împlinită. Consider că trebuie să respectăm valorile culturale ale altor oameni în măsura în care acestea nu conduc la toleranţa faţă de anumite comportamente imorale întemeiate pe argumentul diferenţei culturale. Atât timp cât o comunitate nu justifică prin argumentul culturii diferite perpetuarea suferinţei, a violenţei, a unor practici imorale, nu avem nici noi justificarea de a ne îndoi de validitatea convingerilor acelei comunităţi. Este valabil şi pentru fiecare om în parte. Adevărul fiecăruia trebuie considerat valoros în primă instanţă. Altfel spus, principiul carităţii/umanităţii stă la baza înţelegerii şi acceptării celuilalt. Este important să încercăm întâi să înţelegem convingerile altor oameni înainte de a ne pronunţa dacă ele sunt adevărate sau nu, fiindcă ciocnirile între convingeri conduc la ciocniri sociale violente, în timp ce toleranţa sporeşte considerabil pacea.

Cum să abordăm deci adevărul celorlalţi? Filosoful Donald Davidson a propus să urmăm principiul carităţii, iar profesorul Richard Grandy pe cel al umanităţii. În esenţă, cele două principii ne îndeamnă în aceeaşi direcţie: fiecare fiinţă umană este raţională şi trebuie să considerăm că este de bună credinţă atunci când susţine că are o convingere cu valoare de adevăr. Donald Davidson avea în vedere mai degrabă adevărurile ştiinţifice, în timp ce Grandy se referă mai degrabă la poziţiile filosofice pe care oamenii le au. Grandy ne propune să ne punem în locul celuilalt şi să înţelegem că de pe aceeaşi poziţie şi noi am emite aceleaşi enunţuri pe care le-am considera la rândul nostru ca fiind adevărate. A urma principiul carităţii/umanităţii înseamnă a accepta că ceilalţi sunt convinşi de adevărul enunţurilor pe care le rostesc, indiferent dacă aceste enunţuri contrazic adevărurile noastre sau chiar contrazic alte enunţuri ale aceleiaşi persoane.

Davidson a propus principiul carităţii ca pe o modalitate de a permite progresul, luând ceea ce este bun din enunţurile celorlalţi. Mai mult, atunci când analizăm o teorie, chiar dacă ea prezintă şi enunţuri false, trebuie să rămânem fideli principiului carităţii în ceea ce priveşte partea acceptabilă a respectivei teorii. Un proiect filosofic nu trebuie respins în totalitate pentru că nu este adevărat în totalitate, iar enunţurile emise de o persoană trebuie la rândul lor abordate cu aceeaşi caritate. Riscul pe care îl implică atitudinea bazată pe principiul carităţii/umanităţii este cel pe care îl menţionam la începutul articolului: putem ajunge să credem că este normal şi moral ca o practică întemeiată pe motive culturale (inclusiv religioase) să continue, chiar dacă ea produce suferinţă şi nedreptăţi (de pildă, în cazul unor populaţii şi etnii, încălcarea dreptului copiilor la educaţie şi dezvoltare armonioasă, obligându-i să se căsătorească la vârste mici). Prin urmare, este preferabil un echilibru între toleranţa faţă de adevărul celuilalt şi respectarea unor norme morale universal valabile, care stau de fapt şi la baza drepturilor fundamentale ale omului.

Acum să revenim la ce ne învaţă principiul carităţii: fiinţa umană este raţională şi dacă o persoană consideră că un enunţ este adevărat, atunci trebuie să avem încredere în capacitatea ei de a raţiona şi să privim argumentele sale în interpretarea cea mai bună care li se poate da. O astfel de poziţie este diferită atât faţă de scepticism, care neagă posibilitatea de a cunoaşte adevărul, cât şi faţă de relativism, pentru care orice adevăr este relativ. Gândindu-ne la diversele “adevăruri” care au fost infirmate (de exemplu, în Europa s-a crezut până la sfârşitul secolului al XVII-lea că toate lebedele sunt albe, până când s-au descoperit şi lebede negre în Australia), la adevărurile care au o valabilitate restrânsă la anumite contexte (matematicile euclidiene, de pildă), la multitudinea de adevăruri morale susţinute de oameni din culturi diferite, chiar putem ajunge, asemenea scepticilor şi relativiştilor, să ne îndoim de posibilitatea cunoaşterii adevărului absolut. Pragmatismul filosofic ne-ar răspunde că nici nu avem nevoie de adevăr absolut, ci fiecare adevăr este util la vremea lui, atâta vreme cât ne aduce un beneficiu. Dacă pentru oameni a fost benefic să creadă că Pământul este plat, atunci “Pământul este plat” poate fi considerat un adevăr valabil la vremea lui. Faptul că el a fost infirmat nu îi scade din valoare. Aşa cum probabil că unele adevăruri actuale vor fi infirmate în viitor, la fel s-a întâmplat şi cu enunţul privind forma Pământului. Oamenii din trecut nu au minţit, după cum nici noi nu minţim … cel puţin în ceea ce priveşte adevărurile ştiinţifice. Principiul carităţii trebuie deci respectat intergeneraţional (să le acordăm credit celor din trecut) şi intrageneraţional (să înţelegem adevărurile celor contemporani cu noi).

La urma urmelor, ne putem întreba de ce nu suntem mai relaxaţi şi de ce ne încrâncenăm atât de mult pentru adevăr. Probabil pentru că adevărul este una dintre condiţiile ce întemeiază cunoaşterea şi, aşa cum spunea Ralph Waldo Emerson, cunoaşterea echivalează cu puterea. Chiar dacă unii filosofi consideră că adevărul nu trebuie să se regăsească printre condiţiile cunoaşterii pentru că nu putem siguri pe el, totuşi, într-o cheie pragmatistă, adevărul trebuie menţinut. Aşa cum este el conceput la un moment dat, adevărul care poate va fi infirmat mai târziu contribuie la cunoaşterea de la acel moment în care el este considerat autentic. Lucrurile se leagă acum şi mai mult cu ceea ce afirmam la începutul textului despre teama oamenilor de a le fi contestate adevărurile despre morală şi fericire. Aşa cum unii oameni se tem că şansele lor de a duce o viaţă fericită sunt ştirbite prin contestarea adevărurilor lor moral-culturale, la fel alţi oameni se tem de relativismul şi subiectivismul pe care le implică respingerea posibilităţii cunoaşterii datorate incapacităţii umane de a descoperi adevărul absolut şi permanent valid. Cele două categorii de oameni se tem de fapt de acelaşi lucru: de pierderea puterii. Mă refer aici în special la putere în sensul de capacitate de a trăi aşa cum dorim şi cum considerăm că e mai bine pentru noi.

Oamenii simt că pierd putere şi atunci când sunt minţiţi, nu doar când li se spune că adevărurile lor nu sunt autentice. Minciuna este, evident, o lipsă a adevărului. Probabil că orice om raţional admite că nu doreşte să fie minţit, pe de o parte, şi orice om serios din punct de vedere moral (cum l-ar numi eticienii Beauchamp şi Childress) declară că nu doreşte să îi mintă pe ceilalţi, pe de altă parte. În primul caz este clar de ce nu acceptăm minciuna: ne încurcă, ne poate duce în direcţii greşite, ne afectează demnitatea, este manipulatorie, ne facem să ne simţim trădaţi. În al doilea caz însă, oamenii spun în general adevărul şi se simt fericiţi când o fac, dar alteori se comportă paternalist, în ciuda intenţiilor lor morale, preferând să mintă un om, considerând că este spre binele lui să nu afle adevărul sau cel puţin nu adevărul întreg (de exemplu, să nu afle că suferă de o boală incurabilă). Intră din nou în joc raţiunea, dar şi raţionalizarea, adică justificarea minciunii printr-un scop: a nu provoca suferinţă spunând adevărul. Deşi nu susţin paternalismul de acest gen, exceptând poate unele situaţii, nu pot totuşi să nu laud intenţiile bune care se află în spatele lui. A-i ascunde unui om adevărul pentru a-l cruţa de o suferinţă este o decizie emoţională, dar este şi una raţională, căci este vorba de nişte calcule, aproximative desigur, pe care persoana care minte şi le face. Calculele sunt apanajul raţiunii. Facultatea raţională este deci adânc implicată atât în spunerea adevărului (potrivit principiului carităţii), cât şi în spunerea minciunii.

Aşa cum bine ştim, animalele nu au raţiune, în pofida unor dovezi uimitoare de inteligenţă. Le lipseşte totuşi raţiunea de tip uman. În cazul acesta, ele sunt excluse de la a fi susceptibile să comunice adevărul, asta tot în sensul pur omenesc. Privind din alt unghi, animalele au fost totuşi folosite pentru a descoperi adevărul cu privire la evenimente trecute, prezente şi mai ales viitoare. Un exemplu din zilele noaste este nostima cârtiţă americană Phil, care, se spune, ar prezice vremea. În trecut însă se practicau hieromanţia, adică ghicirea în măruntaiele animalelor sacrificate, precum şi alte modalităţi de a interpreta semnele transmise de comportamentul animalelor. Ba chiar şi astăzi unii oameni se tem de pisicile negre care le taie calea. Animalele par deci să comunice adevăruri, dar desigur că ele nu pot spune adevăruri, lipsindu-le limbajul articulat. Am putea spune totuşi că între ele se mint, în sensul că îşi transmit mesaje eronate, pentru a-şi deruta prădătorii, de pildă, sau pentru a-şi pune în încurcătură rivalii din aceeaşi specie. Aşa cum un animal învaţă să îşi cheme semeneii prin limbaj nearticulat sau diverse semen ori să îşi inducă în eroare rivalii sau prădătorii, la fel şi omul învaţă în decursul vieţii să spună adevărul, dar şi să mintă. Omul mai învaţă şi că ascunderea adevărului sau minciuna sunt sancţionate de către ceilalţi, sunt blamate şi atrag neîncrederea persoanelor din jur. Raţiunea trebuie să fie mult umbrită de tendinţe iraţionale negative pentru a nu sesiza dezavantajele minciunii şi ale omiterii adevărului. Aceste dezavantaje nu pot fi depăşite de eventualele avantaje aduse de minciună, fiindcă raţiunea este, aşa cum am spuns, umbrită, neputând să slujească bine niciun scop.

 

dr. filosof Leria Ileana Boroş  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *