PRINCIPALELE ORIENTĂRI FILOSOFICE ÎN EXPLICAREA FERICIRII

leriaborosÎntrebarea “ce este fericirea” poate fi înţeleasă în mai multe moduri. Cea mai obişnuită manieră de a da un răspuns este aceea de a enumera o serie de “bunuri”, să le spunem, care ar aduce în viaţa omului acea stare sufletească numită fericire.
Răspunsul are de obicei forma “X este ceea ce îi trebuie omului pentru a fi fericit” sau altfel spus “omul are nevoie de X pentru a se simţi fericit”. Evident, ne interesează în ce constă X şi cum este conceput în filosofie raportul dintre X şi fericire.
La o primă vedere s-ar părea că avem o relaţie de tip cauză – efect, unde X este cauza şi fericirea este efectul. Clasificarea tradiţională a concepţiilor filosofice despre fericire confirmă o preferinţă a filosofilor pentru relaţia cauză – efect.

Avem astfel două mari categorii de teorii ale fericirii:
• teorii după care fericirea este efectul fie al plăcerii, fie al moralităţii, fie al cunoaşterii şi
• teorii după care fericirea este efectul tuturor bunurilor preţuite de om, adică şi plăcere şi moralitate şi cunoaştere.
Cu cât se îndepărtează filosofii de viziunea fericirii ca efect al bunurilor exterioare (sănătate, bani, familie, reputaţie, carieră etc.), cu atât se apropie de un model al fericirii ca stare interioară ce depinde foarte puţin sau chiar deloc de ceea ce avem în exterior.
A considera că omul are nevoie fie doar de plăceri date de bunurile exterioare, fie doar de plăceri ale moralităţii, fie doar de plăceri intelectuale reprezintă un mod simplist de a vedea lucrurile. Viziunile filosofice care integrează toate aceste lucruri ce sunt de dorit de către om – plăcerea, moralitatea, cunoaşterea – sunt mai adecvate înseşi structurii complexe a omului. Ce-i drept, asemenea teorii despre fericire nu întâlnim propriu-zis în filosofie, dar le putem ghici la unii filosofi. Aristotel este un exemplu în acest sens, cu toate că mulţi comentatori ai scrierilor sale îl consideră adeptul fericirii ca activitate contemplativă a intelectului. Este adevărat că Aristotel considera esenţială pentru fericire această activitate, dat fiind că ea este specifică doar omului. E în natura lui să aibă activitate intelectuală, iar contemplarea este cea mai înaltă şi cea mai bună formă de activitate a părţii raţionale a sufletului uman. Dar să fi uitat Aristotel că omul nu e doar intelect? În niciun caz, numai că toate celelalte bunuri aduc un plus de fericire, fără a putea ele singure să asigure fericirea, pe când contemplarea poate asigura fericirea cu adevărat specifică omului.
Aristotel nu exclude din formula fericirii moralitatea şi bunurile exterioare (familie, sănătate, prieteni etc.). El însuşi afirmă că omul bolnav, sărac, de origine foarte umilă etc. nu poate fi fericit. În plus, o bună parte din lucrarea în care el tratează despre fericire este dedicată problemelor de moralitate, care constituie o parte importantă a politicii, în viziunea lui Aristotel. Omul este o fiinţă care trăieşte într-o comunitate, care trebuie să se comporte moral şi care poate să se bucure de diverse bunuri (glorie, sănătate, situaţie financiară etc.) ce îi aduc un plus de fericire. Moralitatea şi celelate bunuri nu sunt miezul fericirii, aşa cum contemplarea este, dar nu sunt nici excluse de pe lista lucrurilor ce contribuie la fericirea omului. Viziunea lui Aristotel, în interpretarea pe care am expus-o mai sus, este admirat pentru că atinge trei puncte importante legate de alcătuirea omului. Astfel, omul este o fiinţă ce are trup, este capabil să respecte nişte reguli de moralitate în vederea unei vieţi bune în comunitate şi în plus poate să contemple. Este interesant de remarcat că ceea ce traducem prin contemplare se numea în greaca veche “theoreia”. “Theos” înseamnă zeu (sau poate Dumnezeu), iar Aristotel vorbeşte uneori despre marele mişcător, care face posibilă întreaga desfăşurare a vieţii universului. Contemplarea zeului universului, să-i spunem, este la Aristotel o activitate specială, specifică doar omului şi tocmai din acest motiv crucială pentru starea lui de fericire. Omul poate avea oricare şi oricâte bunuri exterioare, poate fi o persoană foarte morală, dar dacă îi lipseşte contemplarea nu poate fi fericit, pentru că nu îşi îndeplineşte bine activitatea lui specifică de fiinţă raţională. Ce concluzie tragem de aici? Fericirea este, potrivit lui Aristotel, în primul rând o stare a părţii raţionale a sufletului care se ocupă cu ceea ce este natural pentru om şi face asta într-un mod desăvârşit: contemplă, se îndeletniceşte cu theoreia.
Este foarte important să reţinem că fericirea înseamnă pentru Aristotel, în mod esenţial, activitate a sufletului şi că nimic altceva nu o poate înlocui, chiar dacă e vorba de lucruri care mai pot îndulci viaţa omului. Aşadar, fericirea nu este stare a sufletului, ci este activitate a sufletului, şi este în primul rând ceva ce vine din interior, iar nu din bunurile exterioare. Sufletul nu primeşte deci fericirea ca efect al unor cauze, ci lucrează asupra fericirii, antrenând intelectul în contemplare.
La polul opus filosofiei lui Aristotel se află probabil şcoala filosofică cirenaică. Aceasta este cea mai apropiată de concepţia “X este cauza fericirii”, iar X este identificat cu plăcerea şi în special cu plăcerea trupească, cea sufletească fiind considerată inferioară de către cirenaici, după cum şi durerea trupească este socotită mai rea decât cea sufletească.
Aceste idei contrazic totuşi simţul comun şi logica: o durere fizică poate fi suportată de dragul unei plăceri a sufletului; cel mai la îndemână exemplu este cel al unui părinte care e în stare să suporte orice durere pentru binele copilului său. Părintele suferă, dar în final obţine o plăcere din a face bine şi procură astfel o plăcere şi pentru copilul său, care la rândul lui se bucură de binele făcut de părinte. Merită totuşi luat în considerare faptul că cirenaicii nu au căutat să uite de partea fizică a alcătuirii omului şi de înclinaţia omului de a căuta plăcerea şi de a evita durerea şi suferinţa.
În schimb, concepţiile filosofilor stoici pun în centrul vieţii fericite moralitatea. Viaţa morală este, potrivit stoicismului, o viaţa dusă în acord cu natura, iar natura în ceea ce-l priveşte pe om înseamnă raţiune. Ascultarea glasului raţiunii este cheia vieţii morale şi viaţa morală este cheia fericirii.
Un filosof care pune un accent deosebit pe moralitate este Immanuel Kant, dar abordarea lui diferă de cea stoică. Kant ridică o altă problemă: el spune că omul trebuie să fie demn de fericire, adică să aibă ceea ce filosoful numeşte “voinţa bună”. Altfel spus, intenţia buna trebuie să însoţească orice gând şi orice acţiune. Kant nu contestă rolul pe care bunurile exterioare îl au pentru ca oamenii să fie fericiţi. El doar insistă asupra obligaţiei omului de a fi moral şi, foarte interesant, aminteşte de obligaţia omului de a-şi asigura fericirea (desigur, prin mijloace morale), fiindcă oamenii nefericiţi sunt tentaţi să încalce obligaţiile morale. Prin urmare, a fi moral creşte meritul de a fi fericit, iar fericirea creşte şansele de a fi moral. În mare, teoriile expuse mai sus reprezintă principalele căi pe care au păşit filosofii în explicarea fericirii. Nu e greu de observat că explicaţiile lor se înscriu în modelul relaţiei cauză – efect şi nici nu ar putea fi altfel dacă avem în vedere tipul de cunoaştere pe care îl oferă filosofia.
De la filosofie şi de la orice ştiinţă, umanistă sau realistă, probabil că ne putem aştepta la răspunsuri de tipul “X este cauza fericirii”. Literatura motivaţională a ultimelor decenii, care adesea se inspiră de fapt din filosofia orientală, pare să deschidă perspectiva unui model diferit şi anume cel al modelării stării interioare în scopul de a atrage ca un magnet bunurile exterioare pe care ni le dorim pentru a ne considera fericiţi.
Personal, cred că lucrul asupra interiorului nostru, pe care de fapt îl propun şi filosofii ce preţuiesc raţiunea la om, este benefic şi aducător de mari satisfacţii. Noi suntem obişnuiţi să gândim cronologic şi tocmai de aceea ne punem problema fericirii sub forma modelului “X este cauza fericirii” şi tot din acelaşi motiv avem tentaţia de a crede că anumite bunuri exterioare sau satisfacţii moral-intelectuale ne vor face fericiţi.
În realitate nu cred că lucrurile funcţionează după acest model, ci mai degrabă avem de-a face cu un flux în care starea sufletească de fericire se construieşte permanent şi simultan cu lucrurile bune pe care le preţuim şi pe care le considerăm necesare fericirii.

drnt.filosof Leria Ileana Boroş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *