ONESTITATE SI INTEGRITATE, VIRTUTI ALE ARMONIEI

leriaborosÎn acest articol mă ocup de explicarea a două concepte importante în etică – onestitatea şi integritatea, legate între ele printr-un element esenţial: loialitatea. Tema acestui articol este destul de mult legată de tema unui articol anterior: adevărul.

A spune ceea ce simţi şi ce crezi cu adevărat şi a-ţi alinia faptele la convingerile tale înseamnă să fii onest. Pe de o parte, este vorba de exprimarea unei opinii, a unui sentiment, a unei convingeri, în mod onest, iar pe de altă parte este vorba de a te comporta în conformitate cu cele exprimate. Onestitatea implică deci consecvenţă între vorbe şi fapte. Consecvenţa este esenţială şi în cazul integrităţii, cea de-a doua mare virtute explicată în acest articol. Onestitatea este o virtute crucială şi noi îi acordăm importanţă atunci când evaluăm caracterul unei persoane. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al principiului carităţii/umanităţii, despre care am scris în articolul privind adevărul, atunci putem să abordăm onestitatea şi într-un sens mai larg, adică putem să considerăm că o persoană este onestă atunci când susţine adevărul unui enunţ pe care îl rosteşte. Altfel spus, persoana este convinsă că ceea ce spune este adevărat. Putem extrapola şi aduce principiul carităţii şi principiul umanităţii din teoria cunoaşterii, domeniu în care au fost consecrate, în planul moralităţii. Astfel:
• principiul carităţii ne va îndemna să îl considerăm onest pe celălalt, întrucât el este dotat cu raţiune şi dacă rosteşte un enunţ pe care ni-l prezintă ca exprimând un adevăr înseamnă că îl consideră realmente adevărat şi a ajuns la această convingere în urma unor procese raţionale;
• principiul umanităţii ne va învăţa că celălalt este onest atunci când exprimă opinii şi convingeri, iar noi am avea probabil aceleaşi idei şi convingeri dacă am fi în locul lui şi am înţelege realitatea aşa cum o înţelege el.

Adevărul mai este implicat în virtutea onestităţii şi în alt sens, pe care îl preiau de la Aristotel. Deşi Aristotel discută la un moment dat în Etica Nicomahică despre o virtute pe care spune că nu o poate numi, diverşi traducători, interpreţi şi comentatori ai filosofului grec au numit-o sinceritate. Roger Crisp, unul din traducătorii importanţi ai lui Aristotel, surprinde esenţa acestei virtuţi: ea este onestitate cu privire la sine. Persoana care are această virtute spune adevărul despre sine. În viziunea lui Aristotel, destul de asemănătoare în această privinţă cu cea a filosofului chinez Confucius, virtutea reprezintă un mijloc între două extreme. A alege calea de mijloc este un act de virtute, spunea Aristotel; calea de mijloc înseamnă armonie, spunea Confucius. Aşadar, omul onest cu privire la sine este cel care nici nu se laudă, exagerându-şi calităţile sau inventând calităţi pe care nu le are, şi nici nu arată o modestie falsă, minimalizându-şi calităţile. Dintre cei doi vicioşi, căci la Aristotel ceea ce nu e virtute e viciu, cel mai rău este lăudărosul, el îndepărtându-se cel mai mult de adevăr. Cel onest, virtuos, este un om care respectă adevărul. În acest context, al virtuţii etice în concepţie aristotelică, este vorba de onestitatea ca respect faţă de adevărul cu privire la sine, manifestată în vorbe şi în fapte. Aici trebuie să revenim la îndemnul lui Socrate de a ne cunoaşte pe noi înşine. La urma urmelor, virtutea despre care vorbeşte Aristotel este una etică, dar este şi o virtute a percepţiei de sine sănătoase, corecte. Fără o cunoaştere adecvată de sine este imposibilă onestitatea cu privire la calităţile proprii şi este destul de îndoielnică posibilitatea onestităţii exprimării opiniilor de orice tip şi a consecvenţei dintre acestea şi fapte. O persoană nu este neapărat imorală dacă nu se prezintă în mod onest, ea poate suferi de teama că nu va fi la înălţimea aşteptărilor celorlalţi, teamă tradusă prin acţiunea de a-şi expune expune calităţile minimalizându-le sau chiar autoironizându-se ori ascunzându-şi atuurile. Nefiind sigură pe sine, preferă să creeze o imagine mai puţin elaborată privind calităţile sale, în speranţa că acestea vor fi descoperite cu timpul de către ceilalţi, timp în care are şi ocazia să şi le îmbogăţească. Pe de altă parte, ar putea să nu aibă o imagine clară despre sine şi să exagereze calităţile, lăudându-se cu cele pe care nu le are sau subliniindu-le exacerbat pe cele pe care le are. Problema autocunoaşterii şi a obişnuinţei de a vorbi şi acţiona în conformitate cu adevărul despre sine este deci esenţială în ceea ce priveşte onestitatea. Este greu de crezut că o persoană căreia îi lipseşte simţul autopercepţiei corecte şi exerciţiul expunerii oneste a calităţilor sale va putea respecta adevărul în general în relaţiile cu ceilalţi. Dizarmonia în raport cu sinele conduce la dizarmonie în raport cu cei din jur, chiar şi cu persoanele cele mai apropiate şi mai dragi. Din perspectivă etică, e clar până aici că onestitatea implică loialitate faţă de adevăr.

Integritatea, tratată adesea ca un principiu etic sau ca o valoare morală, se caracterizează de asemenea prin loialitate. De data aceasta este vorba de loialitate faţă de principii etice. Ayn Rand sublinia că principiile sunt raţionale, nu sunt alese după bunul plac al fiecăruia. Integritatea este, în opinia ei, una dintre virtuţile derivate din altă virtute: raţionalitatea. Este important de reţinut că integritatea reprezintă o virtute, dar nu una în sens aristotelic, fiindcă aici nu avem de-a face cu alegerea măsurii, a liniei de mijloc dintre două vicii.

Unele voci ar spune că integritatea înseamnă permanenta loialitate a comportamentului unei persoane în raport cu valorile şi convingerile acesteia. Această variantă aduce a subiectivism şi chiar a relativism moral şi nu numai, fiindcă integritatea nu vizează doar aderenţa la principii etice, ci la principii şi convingeri de orice tip, importantă fiind loialitatea faţă de ele, nu natura lor. Indiferent dacă acceptăm varianta subiectivistă a integrităţii sau o altă variantă, să-i spunem obiectivistă, adică bazată pe principii ancorate mai puternic în raţiune, esenţială este loialitatea consecventă faţă de aceste principii. Evident, dacă aderăm la obiectivism ne lovim de problema susţinerii principiilor. Cum arătăm că ele sunt aceleaşi pentru toţi? Sunt ele un fel de Idei platoniciene, transcendentale, din care toate lucrurile bune, frumoase, adevărate din lumea noastră se împărtăşesc? Sunt eterne sau se schimbă de-a lungul timpului? Au o existenţă reală sau sunt doar nişte concepte, utile ce-i drept, dar la urma urmelor simple convenţii lingvistice? Ca întotdeauna, discuţiile filosofilor pe această temă nu ajung la un consens. Orientarea principiistă susţine existenţa unor principii etice (dacă vorbim de integritate morală) pe care orice persoană raţională şi serioasă din punct de vedere moral le-ar recunoaşte. Această orientare se împarte la rândul ei în mai multe ramuri, dar unul dintre principiile enunţate de teoriile principiiste se regăseşte pe toate listele: nefacerea răului. Prin mesajele pe care comunitatea în care trăim ni le transmite încă din copilărie noi înţelegem că avem măcar datoria morală de a nu le face rău altora. Cumva aprehendăm principiul nefacerii răului, dar acţiunile noastre nu sunt întotdeauna aliniate cu acest principiu. Oricâte justificări raţionale găsim pentru a explica inconsecvenţa principiu – acţiune şi oricât de mult am crede realmente că avem dreptul să încălcăm principiul nefacerii răului, nu putem totuşi fugi de dizarmonia cu care ne confruntăm nerespectând această datorie morală. Poate refuzăm conştient să mai recunoaştem principiul nefacerii răului, dar el este totuşi impregnat în subconştientul nostru. Din acest motiv, făcând rău altor oameni, producem o disonanţă morală mai profundă decât disonanţa cognitivă generată de conflictul dintre ceea ce credem şi ceea ce facem sau de conflictul a două opinii contrare pe care le avem. Lipsa de loialitatea faţă de principiul nefacerii răului este o lovitură grea adusă integrităţii noastre morale, de care s-ar putea să nici nu fim conştienţi, aşa cum se întâmplă de multe ori chiar şi în cazul disonanţei cognitive. Ar trebui să ne pună pe gânduri însăşi nevoia noastră de a justifica raţional lucrurile disonante pe care le facem. Faptul că avem această nevoie şi că încercăm să creăm o armonie artificială între principii şi comportament arată că de fapt ne păcălim singuri pentru a face faţă mai uşor trădării convingerilor şi valorilor noastre. Cu siguranţă recurgem la acest tertip pentru că a privi în faţă lipsa noastră de loialitate faţă de principii ne afectează starea de fericire. Maniera noastră de a regla la nivel conştient lacunele în onestitate şi integritate nu face însă altceva decât să ocolească problema şi să nege ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. În mintea noastră subconştientă valorile, principiile, convingerile sunt atât de bine ancorate încât nicio justificare conştientă nu poate acoperi lipsurile noastre în ceea ce priveşte virtuţile. Aparenţa de onestitate şi integritate, chiar în ochii şi în convingerea noastră conştientă, nu poate păcăli mintea noastră subconştientă, care înregristrează ca un judecător zelos orice lipsă de loialitate faţă de principii şi adevăr.

 

drd. filosof Leria Ileana Boroş  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *