FERICIREA ÎN DECURSUL VIEŢII : CE NE FACE FERICIŢI LA FIECARE VÂRSTĂ ?

adinasateanuFericirea este o stare afectivă, prin urmare este o experienţă subiectivă, individuală.
Stările afective fie că sunt emoţii sau sentimente, sunt determinate de evaluarea cognitivă pe care fiecare dintre noi o face referitor la stimulii interni şi/sau externi care acţionează asupra organismului nostru la un moment dat. Aceasta înseamnă o interpretare (o părere) pe care o construieşte la nivel mental individul referitor la acei stimuli pe care i-a perceput: adică fiecare persoană acordă o anumită semnificaţie unui eveniment pe care îl trăieşte, introduce o anumită valoare sau semnificaţie personală situaţiei sau obiectului faţă de care exprimă apoi o emoţie în funcţie de acea semnificaţie (când consider că îmi place un anumit obiect sau activitate, sunt bine dispus când am contact cu acest stimul iar dacă îl evaluez că nu-mi place sau nu-l suport, mă voi simţi nervos sau supărat la contactul cu acesta).
Tema abordată în cadrul acestui articol se referă la clarificarea existenţei unor stadii ale fericirii de-a lungul vieţii umane şi încercarea de a răspunde la întrebarea dacă fericirea ca stare afectivă poate evolua pe parcursul dezvoltării ontogenetice a omului.
Acest subiect trebuie abordat în strânsă legătură cu teoriile psihologice ale dezvoltării umane. Potrivit acestora, individul parcurge anumite etape în procesul dezvoltării organismului şi a caracteristicilor sale (însuşiri fizice, procese psihice, personalitate, etc.) evoluând încă din perioada prenatală şi apoi pe parcursul vieţii, atingând la un moment dat un nivel maxim al dezvoltării sale după care treptat performanţele fizice şi psihice ale individului încep să scadă, capacităţile sale se alterează datorită procesului natural de îmbătrânire a organismului.
Prin urmare, observând acest proces al dezvoltării umane, putem constata că fericirea se manifestă în concordanţă cu interesele, dorinţele şi nevoile specifice etapei de dezvoltare aferente vârstei individului. Desigur că discutăm aici de o dezvoltare fizică şi psihică normală, în contextul existenţei individului într-un mediu socio-cultural benefic parcurgerii corespunzătoare a etapelor de evoluţie umană.
Nu voi aborda aici perioada prenatală deoarece consider că în acea etapă procesele afective sunt rezultatul unor simple senzaţii de plăcere/durere iar fericirea propriu-zisă nu poate fi luată încă în discuţie, în cazul fătului uman existând mai degrabă o reacţie bazală de plăcere sau neplăcere datorată contactului cu anumiţi stimuli. Să începem astfel cu începutul.

I

În primul an de viaţă rolul emoţiilor este unul adaptativ, copilul exprimând prin râs/zâmbet dacă se simte bine sau prin plâns dacă se simte rău, părinţii aflând astfel ce nevoi are copilul pentru a le putea satisface în mod optim. Zâmbetul controlat conştient de copil apare în jurul vârstei de 3-4 luni (înainte este exprimat întâmplător alături de alte gesturi şi mimică a feţei). Astfel în această perioadă a primului an de viaţă, copilul îşi exprimă bucuria sau fericirea prin zâmbet atunci când se află într-o stare de comfort, când se află în preajma unui anume adult, când observă jucării, imagini, obiecte în mişcare, etc., ce corespund unor preferinţe ale sale şi pe care le consideră amuzante.
Încă din acest stadiu se manifestă diferenţe de personalitate, de temperament, astfel că unii copii sunt în general mai veseli, mai bine dispuşi în marea parte a timpului iar alţii sunt predominant într-o dispoziţie negativă. Părinţii sunt cei care vor direcţiona aceste manifestări emoţionale pentru a învăţa copilul, la început prin contagiune, cum să-şi coordoneze şi să-şi controleze emoţiile, facilitând astfel integrarea sa viitoare în societate.

II

În perioada 1-5 ani copilul este fericit, vesel, bine dispus în situaţiile care i se par comice, preponderent când se joacă, când face activităţile sale preferate sau când este cu adulţii săi preferaţi faţă de care simte deja o afecţiune. Stările sale afective (emoţii) sunt intense dar nu profunde şi nici durabile, el trecând uşor de la bună dispoziţie la iritare sau furie. Se consolidează acum ataşamentul afectiv faţă de părinţi şi/sau bunici, o condiţie foarte importantă pentru dezvoltarea sa psihică adecvată. Pe parcursul perioadei preşcolare activitatea sa principală este jocul, dar treptat va începe să respecte standardele sociale în privinţa controlului emoţional, constatând că există o legătură între emoţii şi situaţii, că aflaţi în aceeaşi situaţie oameni diferiţi au emoţii diferite.
Începerea şcolii după vârsta de 6-7 ani duce la apariţia unor noi condiţii ale fericirii copilului: reuşita şcolară, recompensele primite, aprecierile şi laudele din partea persoanelor din jur, sentimentul mândriei personale, constatarea valorii şi eficienţei propriei persoane, integrarea în clasa de elevi şi în grupul de covârstnici, relaţionarea eficientă cu aceştia, învăţarea jocurilor mai elaborate. Fericirea copilului apare mai ales atunci când primeşte cadouri, jucării, dulciuri, etc. ce satisfac nevoile sale specifice acestei vârste.

III

Perioada pubertăţii şi adolescenţa este caracterizată de modificări importante atât ale organismului (maturizare sexuală, dezvoltare fizico-somatică) cât şi ale personalităţii (dezvoltarea sinelui).
Sunt predominante preocupări legate de aspectul fizic, de îmbrăcăminte şi stil vestimentar, de integrarea în grupul de prieteni şi petrecerea timpului cu aceştia, preocupare pentru realizarea unor comportamente specifice adulţilor (activitatea sexuală, consumul de alcool, fumatul, petrecerea timpului liber în oraş/cluburi cu prietenii).
Aceste comportamente menţin buna dispoziţie a adolescenţilor şi fericirea de moment.
În jurul vârstei de 14 ani apare nevoia de relaţionare cu sexul opus iar fericirea este prezentă când consideră ei că se îndrăgostesc pentru prima dată şi dragostea lor este împărtăşită. Domină nevoia de popularitate în cadrul grupului de cunoscuţi şi prieteni (covârstnici) care cred ei că trebuie îndeplinită pentru a fi fericiţi iar condiţiile pentru a atinge acest obiectiv sunt în general: aspectul fizic plăcut, abilităţi atletice sau talente speciale, o anumită clasă socio-economică, performanţe academice, realizarea anumitor comportamente, etc.
Pe parcursul procesului de dezvoltare a sinelui şi a personalităţii, de formare a propriei identităţi, fericirea poate fi umbrită de conflictele cu părinţii, profesorii, prietenii. Adolescenţii se contrazic cu părinţii de obicei la: treburile casei, teme şi învăţarea lecţiilor şcolare, îmbrăcăminte, utilizarea calculatorului şi internetului, petrecerea timpului liber, anturajul de prieteni, etc. Totuşi, pe parcursul acestei perioade, adolescenţii ajung să interiorizeze şi să accepte valorile, atitudinile şi convingerile părinţilor (culturale, sociale, morale).
Ulterior, în perioada anilor de facultate (aproximativ 18 – 24 ani) studenţii învaţă să gândească independent, să interacţioneze cu diferite persoane şi idei, teorii, performanţele academice în acest sens fiind un obiectiv important (finalizarea studiilor superioare) care odată atins menţine o stare de fericire îndelungată asociată cu mulţumirea faţă de propria persoană şi concepţia autorealizării.

IV

Perioada tinereţii este cuprinsă aproximativ între 24 – 35 ani şi este caracterizată de asumarea unor noi roluri prescrise de societate în domeniile principale ale existenţei umane (carieră, familie, societate), fericirea fiind relaţionată cu nivelul de îndeplinire a acestora:
• integrarea profesională şi dezvoltarea carierei;
• alegerea unui partener de viaţă, implicarea într-o relaţie de iubire;
• relaţie de cuplu satisfăcătoare;
• părăsirea locuinţei parentale, coabitarea cu partenerul de viaţă sau căsătoria;
• naşterea copiilor;

Există diferenţe între sexe în privinţa fericirii, strâns legate de prescripţiile comportamentale ale rolurilor de gen şi de presiunea socială, iar unele societăţi sunt mai conservatoare şi tradiţionale, altele mai moderne. Aducem aminte aici de concepţiile (întâlnite des în diferite societăţi) potrivit cărora: femeile trebuie să pună pe primul plan copiii, familia, gospodăria iar cariera profesională pe planul al doilea; soţul trebuie să aibă venituri mai mari decât soţia; tinerii trebuie să se căsătorească şi apoi să aibă copii; relaţiile între partenerii de acelaşi sex sunt anormale; femeile trebuie să se ocupe de treburile casnice mai mult decât bărbaţii, etc.
Ce am vrut să sublinie aici este faptul că fericirea depinde foarte mult de normele socio-culturale ale mediului în care trăiesc tinerii şi de măsura în care ei acceptă sau se adaptează acelor norme.
Fericirea la vârsta tinereţii depinde şi de evoluţia cuplului/familiei, astfel că satisfacţia maritală (realţionată cu atracţia fizică dintre parteneri, activitatea sexuală şi iubirea romantică, pasională) scade odată cu evoluţia cuplului de căsătoriţi, cu apariţia copiilor. Naşterea şi creşterea copiilor este prilej de bucurie dar şi de asumare a unor noi responsabilităţi, apar unele condiţii care pot cauza conflicte în cuplu: timp mai puţin pentru parteneri pentru a-l petrece împreună, cheltuieli suplimentare, activităţi în plus, oboseală, stres, etc.
Cercetările arată că în general, persoanele celibatare sunt mai puţin fericite decât cele căsătorite.

V

Maturitatea (aproximativ 40 – 65 ani) este perioada în care oamenii ating cel mai înalt nivel al bunăstării, al maximei realizări proprii, cel mai ridicat statut socio-profesional.
Apar modificări negative ale caracteristicilor fizice şi ale stării de sănătate (ex. menopauza la femei) care scad nivelul de fericire.
Plecarea propriilor copii din locuinţa parentală marchează stadiul „cuibului gol” în care poate să crescă ori să scadă satisfacţia maritală, depinde de calitatea relaţiilor de cuplu anterioare. Pot apărea modificări ale calităţii şi frecvenţei raporturilor sexuale.
Motive de satisfacţie, bucurie şi fericire în acest stadiu sunt şi acceptarea propriilor copii aşa cum sunt ei şi nu aşa cum au visat părinţii ca ei să fie precum şi naşterea nepoţilor care le aduce un nou rol, acela de bunici .
Maturii au multe responsabilităţi: de a face faţă sarcinilor profesionale, rolul de a-şi ajuta în continuare copiii tineri dar şi proprii părinţi care sunt acum la bătrâneţe. Ulterior ei trebuie să cultive noi roluri pentru a le înlocui pe cele care dispar, de ex. se modifică familia odată cu moartea unor persoane dragi precum părinţii, fraţii sau surorile, pe de altă parte, unele activităţi nu le mai pot realiza din cauza vârstei şi problemelor de sănătate. Astfel că, pentru a fi fericiţi, vor fi nevoiţi să transfere implicarea emoţională, energia şi satisfacţia resimţite într-un anumit domeniu de activitate asupra altor activităţi sau persoane (se pot confrunta şi cu moartea partenerului de viaţă).
După 45 de ani unele persoane includ în planurile de viitor apropiat unele interese/dorinţe ignorate sau nedescoperite până atunci.
Specialiştii în domeniu vorbesc de apariţia crizei vârstei de mijloc la unele persoane – midlife crisis – care începe în jurul vârstei de 40 de ani, durează aprox. 4 – 6 ani (Levinson) şi este dată de perceperea discrepanţei dintre realitate şi idealurile fixate în tinereţe. La vârsta maturităţii unele persoane trec prin aşa numitele „crize” deoarece realizează mental o evaluare în care apreciază evoluţia personală prin intermediul idealurilor din tinereţe şi pot constata o insatisfacţie personală, simţindu-se nefericiţi. Ei încep să devină conştienţi de trecerea timpului, de condiţia lor trecătoare, de timpul rămas de trăit, de certitudinea că viaţa va avea un final la un moment dat.

VI

Bătrâneţea sau vârsta a III – a reprezintă perioada de după 65 de ani, începută odată cu pensionarea de la locul de muncă. Acest fapt necesită o perioadă de adaptare la început dau în general oamenii o consideră satisfăcătoare.
Felul în care persoanele ajunse la vârsta a III – a se adaptează acestei perioade depinde de o serie de factori precum cultura şi mediul în care trăieşte acea persoană, domeniul profesional în care a lucrat, statutul socio-economic, capacităţile funcţionale ale psihicului şi organismului, trăsăturile de personalitate, nivelul de integrare socială.
Bătrâneţea este o perioadă caracterizată atât de pierderi, declin şi schimbări nedorite cât şi de noi roluri şi activităţi la care individul trebuie să se adapteze pentru a se simţi fericit. Astfel ei trebuie să găsească şi să se implice în acele activităţi care să-i bucure şi care să înlocuiască acele roluri pe care nu le mai pot îndeplini din cauza vârstei înaintate (rolul de soţ sau soţie după moartea partenerului de viaţă, rolul profesional care a încetat în momentul pensionării, anumite hobby-uri care necesită abilităţi fizice şi sportive, etc.). Deşi unii specialişti consideră că bătrânii sunt mai fericiţi şi îmbătrânesc cu succes dacă sunt activi, energici, productivi, implicaţi în diverse activităţi, în realitate există şi persoane în vârstă mai inactive care sunt de asemenea fericite şi mulţumite cu stilul lor de viaţă, importantă fiind nu cantitatea ci calitatea activităţiilor pe care le desfăşoară şi suportul social primit de la cei din jur.
Problemele care pot să umbrească fericirea aceastei vârste sunt:
• Încetarea activităţii profesionale odată cu pensionarea. Aici ar fi discutabil deoarece pensionarea este motiv de tristeţe pentru acele persoane care au avut o activitate profesională plăcută şi motiv de fericire pentru cei care realizau o muncă nesatisfăcătoare, frustrantă sau plictisitoare. Astfel că sentimentele faţă de pensionare depind de felul cum interpretează individul acest eveniment, de felul cum evaluează el aspectele pro şi contra.
• Apariţia unor probleme de sănătate, modificări fizice degenerative, scăderea motricităţii, forţei, slăbirea simţurilor, etc.
• Stereotipurile negative care se vehiculează în societate referitoare la bătrâni.
• Traiul într-o societate sau comunitate care nu respectă suficient bătrânii, nu le recunosc contribuţiile, care îi consideră o povară.
• Perceperea unui rol propriu pasiv în comunitate.
• Moartea partenerului de viaţă, a fraţilor sau surorilor, a prietenilor, relaţii maritale defectuoase, singurătatea sau suportul social scăzut.
• Dificultăţi financiare datorită pensiei care nu le poate oferi nivelul de trai avut anterior.
• Conştientizarea apropierii finalităţii propriei existenţe.

Motivele de fericire la bătrâneţe:
• mai mult timp liber pentru sine şi pentru desfăşurarea unor activităţi plăcute, creative, intelectuale, de relaxare sau recreaţie, etc.
• apariţia nepoţilor sau strănepoţilor şi timpul petrecut cu aceştia.
• împărtăşirea înţelepciunii şi propriilor experienţe pentru a ajuta tinerii care le cer sfaturile.
• relaţii bune atât maritale cât şi cu cei apropiaţi, suportul social adecvat.
• respectul şi aprecierea primite de la cei din jur.
• absenţa problemelor de sănătate.
• contribuirea activă la viaţa comunităţii prin realizarea diferitelor activităţi.

Fericirea este simţită acum de acele persoane care atunci când reflectează la trecut, la istoria propriei vieţi constată că sunt mulţumite de sine, de ceea ce au realizat, de experienţele avute, de înţelepciunea acumulată. În sens contrar, cei care nu sunt mulţumiţi de felul cum a decurs viaţa lor, se vor simţi deprimaţi, dezamăgiţi.
Pentru a se simţi fericiţi, bătrânii trebuie să considere bătrâneţea ca fiind un triumf al supravieţuirii, o ocazie pentru a-şi găsi liniştea şi ordinea interioară, să accepte ideea că vor continua să existe prin copiii lor.
Procesul de evoluţie al fericirii trebuie analizat în ansamblul dezvoltării proceselor afective normale şi al dezvoltării fizico-psiho-sociale care permite adaptarea optimă a individului la mediul său de viaţă, la cultura şi societatea în care trăieşte. Fericirea ca proces afectiv se dezvoltă pe parcursul copilăriei iar apoi la vârsta tinereţii, maturităţii şi la bătrâneţe este relaţionată cu satisfacţia autopercepută faţă de performanţele persoanei în domeniile principale ale vieţii umane.
Prin urmare, revenind la întrebarea propusă la începutul articolului, dacă fericirea poate evolua de-a lungul vieţii omului, eu consider că da, aceasta evoluează progresiv ca proces afectiv de la forme bazale la forme superioare şi se menţine în funcţie de gândurile, comportamentele şi însuşirile specifice fiecărui stadiu al dezvoltării umane, aşa cum au fost ele descrise mai sus.

 

Adina Sateanu – Psiholog clinician

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *